RSS

Povestea Cavalerului Fără Cap Care Bântuie România

Povestea Cavalerului Fără Cap Care Bântuie România

Acum un sfert de secol, pe 24 decembrie, pe la prânz, se rupsese din cer prima zăpadă. Fulgii se balansau albi deasupra României pentru a ateriza roşii pe asfaltul din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, înmuindu-se în bălţi prelungi de sânge.

Acolo, în poarta Ministerului Apărării Naţionale, opt bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme militare zăceau întinşi pe caldarâm, ciuruiţi de gloanţe. O mie de gură cască se strânseseră în jurul lor ca la circ. Unii, în batjocură, stingeau ţigara de trupurile inerte, alţii scuipau, dar cei mai mulţi doar înjurau:

„Fi-r-eaţ’ ai dreacu de terorişti!”
„Ia uite la ăsta, dom ‘le, ce mutră are, ăsta nu era român, dom’le. Banditul!”

„Banditul” era însă român şi nimeni de acolo, din stradă, nu ştia cu adevărat cum a murit cu câteva ore în urmă. Numele lui: locotenent colonel Gheorghe Trosca. La fel cum nimeni de acolo nu ştia că cel care pusese la cale lichidarea lui era un moş străveziu, care îşi odihnea cu calm oasele pe scaunul ministrului Apărării, în clădirea de lângă. Numele lui: general Nicolae Militaru. Între cel mort de afară şi cel viu dinăuntru existaseră în trecut mai multe legături misterioase.

Cu 11 ani în urmă, generalul Nicolae Militaru conducea Armata a II-a a Republicii Socialiste România şi era în plin avânt al carierei. Era însă un trădător şi avea să fie descoperit în scurt timp. Fusese cumpărat de serviciul de spionaj sovietic şi lucra de zor pentru ruşi. Numai că toată povestea a fost mirosită la timp de spionii români din unitatea specială Anti KGB. Cel care a condus operaţiunea de contra-spionaj era tânărul Gheorghe Trosca. În urma raportului său, Ceauşescu l-a scos pe Militaru din Armată şi l-a umilit, adică i-a dat un post de funcţionar la un minister civil. Un ditamai generalul care condusese sute de mii de soldaţi ajunsese rob hârţoagelor într-un birou prea strâmt pentru mantaua lui.

Trosca în schimb a fost avansat până a ajuns şef de Stat Major în cadrul trupelor de elită ale Securităţii: Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Aici l-a prins ziua de 24 decembrie 1989. Cazul lui Militaru era ştiut de generalii de la vârful armatei de atunci. „Militaru era un tip căruia îi plăcea armata pentru că îl reprezenta în altă ipostază decât cea adevărată: de analfabet cules de pe aici de sovietici şi făcut agentul lor în România”, spunea despre el ultimul ministru comunist al apărării, Victor Atanasie Stănculescu.

Nicolae Militaru a trebuit să se descurce cum a putut timp de 11 ani cu ştampila de terorist. Avusese însă noroc. Ceauşescu l-ar fi executat pe loc, dacă asta nu ar fi atras prea mult atenţia sovieticilor asupra sa. Dar soarta lui Nicolae Militaru avea să îi surâdă din nou, tocmai atunci când i-a surâs cu generozitate întregii Românii. Ceauşescu a fost înlăturat de la putere, iar Ion Iliescu l-a reactivat pe Militaru, numindu-l şef peste Ministerul Apărării. A intrat în studiourile televiziunii române cu pieptul în faţă şi a luat poziţia de erou în faţa camerelor de filmat. A dat vorbire următorului anunţ și a călcat limba română sub şenilele limbii de lemn.

„Stimaţi concetăţeni. Nu puteam să stau deoparte în asemenea momente şi după asemenea crimă care s-a săvârşit în Republica Socialistă România. Îmi pare rău, nespus de rău, că în această crimă a fost atrasă şi Armata Română. Opriţi măcelul, daţi ordine, opriţi măcelul, dacă s-a făcut crima până acuma, opriţi-o, indiferent (sic!) ce s-ar întâmpla, nu mai trageţi!”

La doar o zi după acest apel la oprirea măcelului, generalul Militaru avea să fie arhitectul celui mai bine mascat măcel comis de soldaţi asupra soldaţilor, măcel în care avea să piară tocmai duşmanul lui numărul unu: Gheorghe Trosca.

23 decembrie 1989. Nicolae Militaru se mutase în biroul din Ministerul Apărării Naţionale. Curajosul om de armată, bravul general Militaru chemase să-i apere clădirea în care lucra atât de multe trupe, încât soldaţii se călcau în picioare din lipsă de spaţiu. O singură clădire era vegheată de jur împrejur de 2 200 de soldaţi, 63 de tancuri și 50 de transportoare blindate. Mai exact, conform unui raport al procuraturii militare, erau acolo atâtea trupe în jurul unei clădiri, că puteai să acoperi în caz de război un front de 55 de kilometri. Şi totuşi, Militaru a considerat că nu e suficient şi a cerut ca trupe conduse de colonelul Trosca să vină de îndată să îl scape de duşmani. Pretextul era că nişte terorişti s-ar fi ascuns în blocurile de vizavi. Ordinul avea totuşi o logică: cu teroriştii trebuia să lupte anti-teroriştii, profesionişti special pregătiţi să opereze în condiţile în care inamicul stă ascuns printre potenţiale ţinte inocente.

Trosca şi-a făcut datoria şi a plecat imediat la drum însoţit de o trupă de zece uslaşi în două A.B.I, nişte maşini de teren ARO modificate şi dotate cu un blindaj uşor. Înregistrările radio de atunci îi surprind vocea lui Trosca în timp ce se îndrepta cu toată viteza spre Minister. De la dispecerat primise noi instrucţiuni. Trebuia să ia pe traseu un domn Ionescu:

Dispecerat: Să opriţi la staţia de metrou Armata Poporului şi să luaţi pe domnul Ionescu de la Consiliul Salvării Naţionale.
Trosca: Am înţeles!

„Domnul Ionescu” era de fapt un nume fictiv folosit de un revoluţionar, Constantin Isac, unul din bucureştenii aflaţi în prima linie a Revoluţiei în aceste zile. Isac era membru al Frontului Salvării Naţionale şi printre primii care au reuşit să intre în Televiziunea Română când a fost cucerită. Aceste imagini filmate în studioul patru al televiziunii îl surprind pe Isac în dreapta lui Mircea Dinescu, la primele ore de la răsturnarea regimului.

Pe Constantin Isac l-am găsit astăzi în apartamentul său dintr-un cartier mărginaş al Capitalei. Îşi aminteşte limpede tot ce s-a întâmplat în acea zi când juca rolul domnului Ionescu: „Trebuia să ajung la Ministerul Apărării Naţionale, iar singura cale de a ajunge acolo fără să mă oprească armata era să vin cu cineva de la U.S.L.A. Două ABI au venit şi m-au luat de la metroul Armata Poporului. Cineva mi-a deschis uşa, era întuneric şi s-a prezentat: locotenent-colonel Trosca. Stătea în dreapta şoferului”.

După ce misiunea de preluare a lui Ionescu a fost încheiată, cele două A.B.I şi-au continuat drumul spre minister, recepţionând indicaţii clare despre cum trebuiau să se poziţioneze odată ajunşi acolo, în aşa fel încât militarii să nu îi confunde cu forţe inamice inexistente. Probă indubitabilă stă astăzi înregistrarea convorbirilor radio de atunci, aflate în dosarul Procuraturii Militare.

Dispecerat: De acolo plecaţi în continuare până spre gardul Ministerului Apărării Naţionale şi să opriţi în spatele ultimului tanc!
Trosca: Am înţeles!

În timpul acesta şi trupele de la Ministerul Apărării aşteptau sosirea colegilor de la trupele antitero. Mărturie stă declaraţia dată ulterior Procuraturii Militare de cel care organizase paza ministerului, Mircea Zătreanu, șef birou regimente la Marele Stat Major al Armatei:

„Aflasem că vor sosi de la U.S.L.A trei echipaje, care împreună cu cadre din Marele Stat Major vor organiza scotocirea clădirilor din jurul MAPN şi cimitirul Ghencea, de unde se trăgea, şi că au fost luate măsuri de primire a echipajelor respective fără a se produce incidente”.

Convins că vor fi aşteptaţi de armată, Trosca îşi conduce camarazii spre poarta ministerului cu gândul doar la terorişti, nu şi la soldaţii din tancuri. „Era o atmosferă de încordare. Trosca îmi spunea că a aflat că teroriştii au TAB-uri şi că nu se pot bate cu ei de la egal la egal, întrucât maşinile lor erau – nu am să uit niciodată cum s-a exprimat – nişte cutii de conservă. Erau nişte ARO cu o tablă puţin mai groasă decât la o Dacie”, îmi zice Ionescu acum.

„Simt şi acum sângele cald pe mână.”

Băieţii din trupele speciale au ajuns la destinaţie şi au găsit exact dispozitivul descris prin staţie de colegii din dispecerat. Au oprit în spatele ultimului tanc şi au aşteptat ca soldaţii să vină să îi preia. Până aici lucrurile păreau limpezi. Dar ceva se întâmplase între timp. Niciunul dintre soldaţii care îi chemaseră să îi ajute la scotocirea blocurilor nu venea.

Tancul din faţă lor stătea nemişcat ca un uriaş adormit. Deodată liniştea nopţii a fost ruptă de o rafală de mitralieră care a muşcat metalic caroseria ABI-ului în care se aflau Isac şi Trosca. „I-a rănit pe cei din spate. Au început (n.r. să strige): «Aţi tras, ne-aţi rănit.» Unul era rănit la bărbie şi celălalt la umăr. Ştiu că am pus mâna pe ei, m-am umplut de sânge. Simt şi acuma sângele cald pe mână”.

Constantin Isac povesteşte cum s-a deschis focul asupra lor.

Imediat, Gherghe Trosca îşi dă seama că i s-a înscenat ceva şi pune mâna pe staţie. Convorbirea e greu de descifrat, din cauza ropotelor de mitralieră din fundal, dar se aude clar comanda din dispecerat către 153, indicativul echipei lui Trosca, iar şi mai clar se aude înjurătura lui Trosca la adresa celui care a înscenat ambuscada.

Dispecerat: 153, Retrageţi-vă! Retrageţi-vă!
Trosca: Să se comunice prin radio!… Dacă ne retragem, ne facem praf!
….
Trosca: …‘tu-i dumnezeii mamii lui să-i fut eu de ţara!

Ultimele cuvinte ale lui Gheorghe Trosca

Aceasta este ultima din extrem de puţinele înregistrări care s-au mai păstrat din acea noapte. O mare parte din banda magnetică ce conţinea conversaţiile care ar fi putut fi relevante în descifrarea incidentului din acea noapte au dispărut în mod misterios din arhiva Securităţii.

Constantin Isac povesteşte că, ulterior acelei comunicări, dispeceratul le-a spus că cei de la minister au fost informaţi că tancul din faţă îi va conduce în unitate. Cel din capul coloanei U.S.L.A trebuia să facă mai întâi două semnale luminoase cu farurile. „Am făcut semnalul stabilit, tancul din faţă ne-a răspuns cu acelaşi semnal, dar în loc să ne conducă, din stânga noastră a început un tir bezmetic, trăgeau ca la balamuc în noi, aşa că i-am spus lui Trosca: «Jos, că ăştia ne omoară!». A coborât Trosca primul. S-a oprit în dreptul roţii din spate, iar eu m-am ascuns la picioarele lui”.

Isac a aşteptat ca mitraliera de pe tanc să intre în unghi mort şi ăla a fost momentul când s-a despărţit de colonelul Gheorghe Trosca. A luat-o la fugă spre o Skoda sub care s-a ascuns până când apele s-au liniştit şi a scăpat cu viaţă. În schimb, a apucat să vadă la lumina trasoarelor cum Trosca s-a îndreaptat spre al doilea ABI. „A apucat să bată în portieră, să-i deschidă colegii. Apoi am văzut cum de pe tanc au coborât soldaţi care au venit la el şi l-au împuşcat de aproape”.

Mărturia lui Isac nu e singura care arată că moartea lui Trosca a adus mai mult cu o execuţie. În presa de după Revoluţie au mai existat informaţii similare răsuflate de la serviciile de informaţii care vorbeau despre soldaţi care au ieşit din unitate şi i-au împuşcat de aproape pe cei care au supravieţuit rafalelor de pe tanc.

Mărturiile luate de istoricul Alex Mihai Stoenescu întăresc ideea unui asasinat. În vreme ce de afară se auzea cum uslaşii erau măcelăriţi, în biroul lui Militaru erau Ion Iliescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, colonelul Gheorghe Ardeleanu, comandantul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă şi şeful lui Trosca, şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, Romeo Câmpeanu.

Victor Atanasie Stănculescu, fostul şef al Armatei : „Militaru a fost un tip răzbunător. Locţiitorul Trosca nu avea ce să caute în ABI de intervenţie. Militaru s-a opus: nu, să vină încoace să dovedească acum că este de partea noastră. Când au raportat că au ajuns la linia de tramvai, le-am spus să nu vină! Era noapte deja, nu aveam legături, eram vai de capu’ nostru. Când am auzit lovitura de tanc care a călcat ABI-ul, le-am spus: Domnule, v-am zis că nu trebuie să vină. Iar el a răspuns: «Lasă, domnule, la război ca la război».

Colonelul Gheorghe Ardeleanu: „Generalul Stănculescu a raportat lui Militaru şi celorlalţi că forţele armate au executat foc, că sunt morţi şi răniţi. Eu am izbucnit în plâns şi m-am adresat generalului Militaru: «Ce aţi făcut, tovarăşe general, mi-aţi omorat oamenii? » Acesta mi-a raspuns: «Ce să-i faci, colonele? Așa e la razboi»”

Romeo Câmpeanu: „Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: «Tovarăşe ministru, daţi ordin să nu mai tragă!». Şi atunci Militaru s-a ridicat şi i-a spus: «Băi Ardelene, tu ştii că noi suntem pe front şi pe front lumea mai şi moare!?» Ardeleanu a început să plângă: «Mi-aţi omorât oamenii…»”

Aşadar în birourile de la minister lucrurile erau cât se poate de clare: U.S.L.A.-şii de peste noapte fuseseră masacraţi de armată. Nu era vorba de niciun terorist, ci de soldaţi nevinovaţi veniţi în sprijinul camarazilor lor. Dar în mod cinic, militarii de la poartă au fost lăsaţi mai departe să creadă că au masacrat terorişti adevăraţi. Imaginile filmate a doua zi arată batjocura la care erau supuse trupurile bărbaţilor care lăsaseră orfani, înainte de Crăciun, 11 copii.

Am stat de vorbă cu cel care a fost printre primii operatori care au ajuns la locul incidentului a doua zi. Este un cameraman al Televiziunii Române, Laurenţiu Gâlmeanu, un jurnalist marcat şi astăzi de cele văzute atunci. Imaginile filmate de Laurenţiu Gâlmeanu pot fi vizualizate aici.

„Când am ajuns acolo, sângele încă nu se uscase. Era prima oară când eram supus unui asemenea stres. Au fost două categorii de stres: una pe care o poate înţelege oricine – să vezi oameni făcuţi bucăţi şi a doua: se spune că locurile păstrează energiile evenimentelor petrecute în trecut. Eu atunci filmând şi mergând printre cadavrele oamenilor ălora, am avut un singur sentiment: de părere de rău. În ciuda oamenilor care vorbeau de pe margine, care strigau că ăia sunt terorişti, eu simţeam că sunt nevinovaţi. Ulterior, aveam să aflu că oamenii aceia chiar erau nevinovaţi, iar ce simţisem eu atunci era foarte corect”.

Gâlmeanu ţine minte şi cuvintele scrise extrem de drept de cineva cu creta pe blindajul celor două ABI: „Teroriştii”. „Era scris prea frumos şi prea cursiv, de o mână foarte sigură şi calificată în ale scrisului. Dacă pe mine mă pui să scriu cuvântul ăsta în condiţiile date, crede-mă că nu o să arate aşa bine, chiar şi cu tipar de mână cum se zice”.

La fel ca oamenii din stradă, presa de atunci era lăsată şi ea să creadă ce trebuia să creadă. Că a avut loc o mare izbândă a armatei conduse de Militaru asupra duşmanilor.

România liberă, scriind despre masacru, titra glorios: „Nimicirea gorilelor mercenare!”

Iar mai apoi avea să relateze, jenant, despre cum militarii s-au întâlnit cu cei care au supravieţuit măcelului din ABI:

„Am avut prilejul să îi cunosc pe ei, pe teroriști. Stau pentru prima dată de vorbă cu unul în carne şi oase, la punctul de prim ajutor organizat în minister. E pansat la gât, şade pe podea sprijinindu-se în mâinile întinse pe lângă corp. Faţa lată, fălcile puternice, gât gros de luptător, spatele – ca un zid. Deşi este rănit, toată faţa sa exprimă forţă brutală, siguranţa odioasă a lipsei de suflet, a absenţei conştiinţei. Susţine că a venit în timpul nopţii să ajute armata. Nu recunoaşte cu niciun chip că a venit cu gânduri rele”.

Cel încondeiat de presă era rănitul Ştefan Şoldea, singurul care a scăpat cu viaţă din cel de-al doilea ABI. Mărturia lui, dată mai apoi ziarului Zig Zag în aprilie 1990, nu a fost crezută de nimeni multă vreme. Iar generalul Nicolae Militaru, deşi ştia că el îl chemase să îi apere posteriorul neînfricat, l-a tratat ca pe un terorist şi prizonier de război.

„Un grup de militari m-au luat, m-au legat şi m-au torturat. Am fost supus unui interogatoriu la care a asistat şi generalul Militaru. Toată noaptea dinspre 23 spre 24 am stat legat, fără niciun ajutor medical, fără mâncare. Simţeam glonţele în plagă, sângeram”.

Şoldea a fost lăsat aşa, cu o gaură în gât, timp de zece zile, cât a fost anchetat de Militaru şi ai lui.

DEZNODĂMÂNT

Nicolae Militaru. Multă vreme nimeni nu a îndrăznit să ridice cu adevărat problema carnagiului de la MApN. În primii ani de la revoluţie, în presă apărea rar despre ce s-a întâmplat acolo. Și mai rar nu era prezentată versiunea oficială: că teroriştii au atacat ministerul. Aşa că Militaru a trăit liniştit şi netulburat de nimeni. Participa la talk-show-uri de televiziune despre cum a făcut el eroic Revoluţia. În 1996, cinstitul Militaru chiar s-a înscris în cursa alegerilor prezidenţiale. Un sfert de procent dintre români l-au şi votat. A murit la scurt timp după scrutin. De cancer.

Constantin Isac. Fiind martor cheie al incidentelor de atunci, cineva a avut grijă să-i facă viaţa grea. Povesteşte că, pentru că a încercat să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în faţa MApN, a fost bătut, iar familia i-a fost ameninţată. „Mult timp am primit în miezul nopţii telefoane şi o voce de bărbat râdea. Doar asta făcea: râdea”.

Dosarul penal. Procurorii s-au făcut că anchetează masacrul de la MApN, aşa cum s-au făcut că anchetează toată Revoluţia Română. Bineînţeles că nu a fost găsit niciun vinovat, iar totul a fost pus pe seama următorului fapt: „Deschiderea focului s-a făcut cu uşurinţă, sub imperiul reactivităţii particulare, prilejuite de situaţia tensionată”. Iar procurorul a crezut şi el „sub imperiul reactivităţii particulare”, doar varianta militarilor care au tras: ABI-urile „s-au infiltrat” în dispozitivul de apărare şi soldaţii au văzut că s-ar fi tras focuri de armă. Tanchiştii au primit direct ordinul de „nimicire prin foc şi călcare cu şenile” de la superiorul direct, un anume colonel Safta. Safta a fost răsplătit ulterior, fiind ridicat la gradul de general.

Morţii. Am ajuns în Cimitirul Eroilor Revoluţiei pe 12 decembrie, iar toate mormintele celor de la U.S.L.A, fără excepţie, aveau flori proaspete, semn că rudele bătătoresc cărările de acolo şi acum, la 25 de ani de atunci.

Opt familii au fost distruse pe viaţă în Ajunul Crăciunului. Unsprezece copii şi-au pierdut taţii.

Ion Muicaru:36 de ani, avea cinci copii, doi băieți și trei fete care au rămas în grija mamei şomere.

Eugen Trandafir Cotuna: 37 de ani, avea doi copii.

Emil Oprea: 33 de ani, avea un băiat.

Constantin Florin Surpăţeanu: 27 de ani, avea un băiat.

Pe crucea unuia dintre eroi cineva a sculptat în marmură următoarele cuvinte: „O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”. Generalul Nicolae Militaru nu a reuşit să citească decât până la „dar”. A lăsat în stradă opt zile cadavrele celor ucişi de militarii lui.

Trupul lui Trosca a fost decapitat, iar capul – suit pe osia unui A.B.I răsturnat, spre satisfacţia trecătorilor. Un necunoscut i-a pus în batjocură o ţigară în colţul gurii. O imagine odioasă ascunsă bine într-o Românie adormită şi manipulată. Poate că, măcar acum, în visele acestei ţări, capul lui Trosca ar merita să bântuie vinovaţii, ca în cel mai negru coşmar. Din când în când ar trebui să deschidă ochii şi să vorbească cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii despre cum noi, ceilalţi, cei vii, de 25 de ani ne-am tot scuipat eroii şi ne-am lins criminalii.

 
4 comentarii

Scris de pe Decembrie 29, 2016 în Socio Politic

 

Sunt Fica Unui Terorist

Sunt Fica Unui Terorist

21-22 Decembrie zile semnificative pentru aceasta tara..Doua zile in care oameni nevinovati au murit impartiti de alti in doua tabere ai nostri contra ai nostri  Revolutionari(cei manipulati de Iliescu si gasca) si Teroristii(cei carora li sa ordonat sa lupte ca teroristi)..Si pentru ce?..Pentru aceasta libertate sumbra care o traim in aceste zile..Doua zile si oameni de care putini din noi ne mai aducem aminte de clasa politica si televiziuni nu mai discut

Trist

Asa ca am preluat acesta poveste trista dar adevarata scrisa de o domnisoara  Ana R…

Cititi si trageti voi concluzi

Sunt fiica unui terorist! Cel puțin așa a crezut multă lume. Restul, cei care îl cunoșteau pe tata, știau că e doar un angajat în trupele USLA, cu o inimă mai mare decât toți mușchii lui de luptător. Apoi a venit decembrie ’89.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei “terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.

Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am venit de la școală și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.

Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.

Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.

Spre seară a venit tata acasă, după ce stătuseră toată ziua în unitate cu armele închise în rastel. Au jucat șeptică, popa prostul și au băut nechezol. În schimb, nu se dezlipiseră de televizor.

La intrarea în bloc o vecina, cea pe al cărei fiu îl ducea tata împreună cu mine la școală, cea care mâncase masa de Paște la noi și cu care glumisem și zâmbisem ani întregi, a început să-i țipe în faţă ca apucată de streche: “teroristul, teroristul”. A urlat la el că e nomenclaturist, că e comunist. Şi toate astea în timp ce bărbatul ei era colonel de armată.

În noaptea aceea am dormit toţi îmbrăcați în pat. Iar mama a făcut o bocceluță cu strictul necesar, în caz că trebuia să fugim. Trasoarele au zburat până în zori pe lângă geam. Ai mei nu au închis un ochi. Dimineață am încuiat ușa cu gândul că poate nu vom mai ajunge toți înapoi.

Am mers, pe jos, s-o ducem pe mama la serviciu, apoi tata a plecat la unitate şi ne-a promis cu cerul și cu pământul că o să fie bine, deși numai el ştia ce era în inima lui.

Seara am mers cu mama și colegii ei la metrou. Au făcut un cordon uman care să-i controleze pe toţi cei ce foloseau metroul. Asta în urma anunţurilor la televizor care spuneau că teroriștii vor să plaseze bombe în metrou, ca să distrugă liniile. Nimeni nu se întreba de ce ar fi făcut una ca asta, dacă au spus la tv atunci trebuia să fie adevărat. Am înghețat, cu un maldăr de geci în brațe, până la unsprezece noaptea pe treptele de la Unirii. Eram singurul copil și simțeam revoluția cu fundul înghețat pe ciment.

Apoi am plecat la nașii mei, pentru că acasă ne-a fost frică să mergem. Nu aveam cum să riscăm, dacă ar mai fi existat vecini binevoitori dispuși să îl linșeze pe tata.

Am stat acolo până după Crăciun. Tata a venit o singură data, deși ne suna de două ori pe zi. Era murdar și obosit. Stătuseră tot timpul închiși în unitate. Au scos ușile din țâțâni și au dormit cu rândul pe ele și pe mese. De mâncat, mâncau ce dădea Dumnezeu. Era neras și avea o barbă imensă. În seara aia am zărit primele fire albe la tâmplele tatălui meu.

Se amuza de barba lui crescută, mai ales că în mod normal nu ar fi avut voie să-şi lase nici măcar mustață. Așa era ordinul de la tovarășu’ Postelnicu. Când eram mică de tot, îl prinseseră odată cu mustața crescută și i-au ordonat să o dea jos. A venit acasă proaspăt ras şi eu am început sa plâng şi să-i spun că nu e tatăl meu. Acum era bărbos și se distra copios că nu mai e nimeni care să-l sancționeze.

Nu ne-a povestit nimic de Trosca și de ceilalți, nu ne-a spus nici că i-a salvat Generalul Ardeleanu de două ori de la moarte. Nici că au primit ordin să se îmbrace în echipament de luptă și să mărșăluiască spre stadionul Ghencea. Că au fost îmbarcați în autobuze și trimiși în pădure. Sau că nu au avut voie să atingă nicio armă în toate zilele acelea. Ne-a spus doar că au început să plângă că niște copii, când au văzut că Generalul Militaru îi vrea pe post de țapi ispășitori. Şi nu pentru că le-ar fi fost frică, doar fuseseră antrenaţi pentru luptă şi război, plângeau pentru că le era ruşine de ce-ar fi fost nevoiţi să vadă şi să îndure copiii lor. Copii crescuți cu cântece patriotice și cu dragoste de țara, care ar fi urmat să le adune în saci, de pe trotuare, trupurile scuipate şi batjocorite. Oricare dintre ei ar fi preferat să primească un încărcător întreg în piept, dar să nu treacă familiile lor prin drama de a-i vedea umiliţi, pe nedrept, chiar şi după moarte.

Mă întreabă lumea de ce nu își scrie tata povestea. N-o scrie pentru ca nu poate. Refuză şi în ziua de astăzi să vorbească despre subiectul ăsta. Gândiţi-vă că nu scris nimic nici măcar Șoldea, singurul uslaș supavieţuitor al măcelului de la Ministerul Apărării Naționale, cel torturat și tratat ca prizonier de război de către  trupele militare. Cel ce fusese trimis acolo, sub comanda colonelului Trosca, din ordinul Generalului Militaru. Cel care și-a văzut colegii masacrați, apoi a stat cu o gaură în gât timp de zece zile şi cu gloanțele rămase în plăgile sângerânde din corp, până după Crăciun. Cel interogat de însuși generalul care dăduse infamul ordin de măcelărire.

Generalul Militaru a murit, de cancer, câțiva ani mai târziu. Un preț prea mic pentru cei unsprezece copii rămăși orfani. Un preț prea mic pentru firele albe de pe tâmplele U.S.L.A.-şilor ce și-au văzut atunci moartea hâdă în faţă şi au trăit cu teroarea că vor fi torturaţi şi umiliţi în faţa mulţimilor şi a propriilor familii.

Da, sunt copilul unui terorist.

Text by Ana R.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 23, 2016 în Socio Politic

 

Nu Dragostea De Pula Face Femeia Curva, Ci Faptele

Copy of FB_IMG_1449878240827

Femeie, știi ce te face curvă? În niciun caz numărul partidelor de sex ori partenerilor. Cine te va judeca după asta este un idiot. Atitudinea de doi bani și perversitatea de care dai dovadă prin faptele tale te face curvă. Așadar, fututul nu te face curvă, dar faptele din afara patului da.

Dacă ești o femeie sinceră, independentă, fără pretenții materiale de la cel din fața ei, poți să te fuți de câte ori vrei și cu cine îți poftește inimioara. Ești o femeie ok, nu-ți face griji! În definitiv, ai făcut ceea ce ai simțit, ai și tu nevoie fiziologice exact ca oricare bărbat. Eu înțeleg și respect asta.

Știu că ești percepută greșit, dar nu-ți face griji, ți-am zis că ăia care au o problemă cu statisticile tale sexuale sunt niște idioți! Nu te înconjura cu ei, dă-i în pizda mamii lor!

Dar intențiile tale ascunse și faptele împlinite pe baza lor te fac să fii o curvă, să știi! Dacă-ți pui curul la bătaie pentru o vacanță pe banii lui, ești curvă! Dacă-ți pui sânii la bătaie pentru o sticlă de șampanie scumpă cumpărată tot de el, ești o curvă! Dacă-ți pui la bătaie păsă pentru plimbările cu mașina de 200 de cai putere sau pentru a da mai bine în societate, frecventând cercuri înalte, ei bine, ești o curvă!

Noi, ăștia cu ceva-n cap, știm că sexul făcut în mod asumat, sexul făcut din plăcere ori nevoie nu te fac să fii o curvă! Nici faptul că-i lași pe bărbații alături de care nu te simți împlinită! Nu, astea-s lucruri normale, zic eu!

În concluzie, fii o femeie de calitate, cu principii, cu o moralitate debordantă, cu intenții sincere și cu puterea de a zice lucrurilor pe nume! E doar treaba ta cum, unde și cu câți ți-o tragi! Nimeni n-are dreptul să-și bage nasul în acel aspect, atât timp cât nu are ce altceva să-ți reproșeze!

E dreptul tău să fii femeie dornică de sex! Și este norocul nostru dacă te găsim!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 9, 2016 în Socio Politic

 

Minciuna Are Cracii Lungi

craci

O vorbă din popor spune că minciuna are picioare scurte. Aș! Ce prostie!

Minciunile pe care le văd eu zilnic au niște craci ce par să nu se mai termine și nu poartă opinci, ci pantofi cu platformă.

Dacă stau bine să mă gândesc, oricum o dai, minciuna nu are picioare scurte.
Altfel nu ar putea să dureze ani de zile.

Din ce văd eu în jur, minciuna are craci lungi; este un soi de femme fatale care știe extraordinar de bine să disimuleze. Minciuna este maestră în nenorocirea adevărului.

Adevărul este timid, fragil… de multe ori depresiv, nemulțumit de viață.

Pe fondul ăsta apare minciuna, cu cracii ei lungi și cu parfumul înșelător. O vezi, îi admiri hotărârea, îi mirosi parfumul fin și o vrei!

Simți cum trupul tău e cuprins de fiorii dorinței. Și începi să te apropii de ea, vrei să o cunoști, vrei să-i simți pielea, să-i guști coapsele interne.

Fără să vrei, cazi în plasa ei și uiți de adevăr.

‘Dă-l în mă-sa de trist’ – vei spune. ‘Uite ce gagică mișto e minciuna. E tânără, are prezență de spirit, umor și, fac pariu, că nu mă va dezamăgi în pat. Adevărul vine numai cu plângăcioase și mieroase, cu femei de alea semi-depresive, pe care le mângâi, dar nu poți să le fuți. Ai senzația că unica ta sarcină este să ai grijă de ele, nu să te bucuri de ele, să le ai, să le amușinezi, să le folosești.

Minciuna, în schimb, te invită la desfrâu, te invită la clipe de amor cu timp blocat în ceasornic; cu urlete de plăcere și semne pe piele, cu vinuri corpolente servite la ceas de seară; cu atmosferă, cu vorbe cu sens; cu flirturi care-ți transformă pantalonii în cort. Minciuna e mare curvă! E unsă cu toate alifiile’.

Vedeți, minciuna nu are picioare scurte… chiar nu e minionă.

Știți care e partea haioasă? Că și adevărul a devenit invidios pe minciună. Până și el și-ar dori să o amușineze puțin. S-a plictisit de atâtea inimioare și citate roz. Vrea și el să-și bage mâinile în părul ei, să o posede animalic, fără să-i pese de grija pentru ea; vrea să îi simtă pubisul fremătând sub apăsarea lui. Vrea să o vadă explodând! ‘Na, urlă, fă ca toți dracii. Meriți, pentru tot ce mi-ai făcut de-a lungul veacurilor. Ia de aici p**ă adevărată!” – asta vrea să-i spună adevărul.

În tot acest timp, minciuna îl privește superior, îi zâmbește și îl ademenește cu margini de portjartier…

Greu să reziști. Complicat!

Doar că, în acest joc periculos plin de erotism și sexualitate, adevărul are un aliat – Asumarea!

Iar asta chiar e o lady care știe să le combine pe toate.

Asumarea este marele dușman al minciunii și nu aveți idee ce războaie ies când se întâlnesc astea două…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 1, 2016 în Socio Politic

 

Interviu Cu O Prostituata

bordel_27079_01651600_80109800Este cea mai veche meserie din lume. Oamenii s-au acomodat, deja, cu ideea și nu mai sunt suprinși când le văd la colțul străzii pe cele care își câștigă pâinea făcând sex cu străini. Cu toate acestea, femeile care nu fac asta se întreabă de ce au ales prostituatele această cale.

Răspunsul vine din partea uneia dintre ele. O femeie care toată viața ei a suferit și pentru care, în cele din urmă, alegerea de a merge pe acest drum a venit natural. Tânăra a povestit, în fața camerei, toate evenimentele din viața ei care au adus-o pe străzi.
„Abuz sexual. De la vârsta de cinci ani, mă jucam pe stradă la casa prietenei mele, tatăl ei avea un mic fetiș, bănuiesc, avea o mică problemă și… cred că i-au plăcut pijamalele mele un pic prea mult. Așa că am început să fug înapoi acasă în mijlocul nopții, dar mama m-a întors din drum și mi-a spus să mă duc înapoi pentru că trebuie să stau acolo peste noapte”, povestește ea. Femeia continuă să explice și faptul că mamei ei nu i-a păsat absolut deloc de vorbele dureroase pe care i le spunea: „Ea lua pastile. Nu voia să fie deranjată, prea puțin îi păsa de copii, doar ne-a «livrat». «Mă atinge, vrea să-mi facă lucruri», i-am spus, «vrea să-și pună penisul înăuntrul meu»”, și cu toate acestea, mama ei a rămas indiferentă la ceea ce i se întâmpla.

A luat decizia potrivită, aceea de a nu se întoarce în casa groazei: „Nu m-am întors, am rămas pe străzi, dar ce să faci la cinci ani când mama ta te lasă în fața casei lor din nou (a familiei din care făcea parte prietena ei, n.r.)”.

La nouă ani, a fost violată din nou
Cu toate acestea, în cele din urmă, a ajuns în același coșmar. Chiar dacă a scăpat de tatăl prietenei ei, în cale i-a ieșit un alt tată abuziv, cel al copiilor de care avea grijă la vârsta de numai nouă ani: „Așa a început totul și apoi… am scăpat de asta pentru puțin timp, după care (…), la nouă ani, vechea biserică, vechii pastori… Am început să fiu bonă la «avansata» vârstă de nouă ani. Mama m-a împins pe ușă să am grijă de copii. Și iată-mă având grijă de trei copii, bărbatul a venit acasă, și probabil în a treia săptămână în care făceam asta a început să mă atingă în sus și în jos și din nou același lucru… I-am spus pastorului, i-am spus mamei mele.. Nimeni nu a făcut nimic în privința asta. A trebuit să merg la școală cu copiii lor, să fiu lăsată la casa lor, cu copiii lor și să aștept ca acest bărbat să vină acasă și să-și facă voia cu mine. Și asta a fost de la nouă la 14 ani”.

A bătut-o și a violat-o timp de ani de zile. Tânăra a suportat abuzurile groaznice, fără să poată face nimic pentru a le opri: „Mă punea la pământ, mă izbea de perete, mă lega, mă punea în cadă, îmi punea fața în toaletă și trăgea apa de repetate ori până mă supuneam lui”.

La 14 ani, a născut un copil pe care l-a îngropat în pădure
Toate violurile au dus, în cele din urmă, la o sarcină nedorită. Când copila a ajuns la vârsta pubertății, în pântecele ei început să crească un bebeluș care, din păcate, s-a născut fără suflare: „La 14 ani am rămas însărcinată, am făcut un copil pe care l-am îngropat în pădure pentru că s-a născut mort. Și acum vrei să știi de ce mă droghez? Să scap de asta. Nu pot închide ochii fără să văd cinci ani din viața mea derulându-se în fața ochilor mei”.

Cu toate acestea, povestea femeii a rămas nespusă până acum. Nepăsarea propriei mame, dar și a pastorului de la biserică, a descurajat-o să mai vorbească despre asta sau să spere la orice fel de ajutor: „Nu știe nimeni. Cine să mă creadă? Cine să mă ajute? Dacă au lăsat să mi se întâmple asta, cine să mă ajute?”. Toate cele întâmplate au împins-o să consume droguri din cele mai tari și să se prostitueze pentru a avea un acoperiș deasupra capului.

Femeia a mai povestit și că, uneori, clienții devin violenți și este nevoită să se apere cumva sau să fugă. Mereu poartă arme la ea, însă nu întotdeauna îi poate opri pe cei care o agresează. Drama ei a fost ascunsă timp de ani de zile, iar ea este doar una din miile de femei care fac ceea ce face ea.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 17, 2015 în Socio Politic

 
Imagine

Spune-mi Pe Care o Preferi??..

poziti

 
15 comentarii

Scris de pe Noiembrie 26, 2015 în Poze xxx

 

In Zilele Tale Cele Mai Grele, Sa-ti Aduci Aminte Ca Te Iubesc.

fa1Amintiri si Regrete..

Buna. Sunt eu , sotul tau. As vrea sa vorbim, pentru ca nu am mai facut-o de ceva timp. Sa vorbim despre noi , nu despre picaturi de colici sau despre cat a mancat bebe la ultima lui masa. Ma uit in ochii tai, sunt obositi, insa si-au pastrat caldura si blandetea pe care au avut-o intotdeauna. Imi place parul tau ciufulit, este mai natural, iar hainele comode de casa te fac sa pari mai relaxata.

De cateva luni suntem parinti. Am descoperit alaturi de tine cel mai frumos sentiment din lume. Sunt indragostit de voi pana peste urechi. Vreau sa fiu in preajma voastra cat mai mult, insa inainte de toate,datoria mea de tata si de sot este sa ma asigur ca nu va lipseste nimic. Si apoi, oricat mi-as dori, scutecele si laptele nu se cumpara cu dragoste.

Stiu ca in ultima vreme te-ai simtit singura, poate chiar abandonata, caci pana acum am facut totul impreuna. In cei aproape sapte ani, am trecut prin clipe grele, clipe care preziceau sfarsitul, situatii de criza pe care cumva noi am reusit sa le depasim.

Desi nu mi-ai spus, stiu ca ai fi vrut sa ma implic mai mult, pe langa schimbat scutece si baita de seara, sa te ajut in ingrijirea copilului. Insa orele peste program imi cereau somn profund, ca sa o pot lua de la capat a doua zi. Am incercat de cateva ori sa rezist la fel ca si tine, dar nu am reusit. Ca de obicei, tu ai tarie acolo unde eu sunt slab. Tu reusesti sa il veghezi in fiecare zi, in fiecare ora din zi si din noapte fara concediu sau odihna.

Imi tot spuneai intr-una ca nu iti mai place de tine si ca hainele nu iti mai vin, iar eu iti repetam ca pentru mine esti la fel de frumoasa si ca hainele te vor incapea in curand. Nu m-ai crezut si te suparai pentru ca nu iti luam flori, dar se pare ca ai uitai cum ma certai cand iti aduceam flori, pentru ca iti era mila de ele cand se uscau. Din acest motiv, prefer la ceva timp sa iti cumpar un parfum.

Orice inceput de parinte este pe cat de frumos, pe atat de greu. Mai ales atunci cand nu ai ajutor, bunici sau bona. Am lasat statutul de mama si de tata sa ne acapareze si sa nu mai pastram timp pentru noi doi. Copilul nostru s-a nascut ca sa fie iubit si din atata dragoste pentru el,am uitat ,pentru o vreme, sa ne privim, sa fim noi. Am gresit,dar stim prea bine ca dincolo de toate, ne iubim iar timpul si experienta ne vor invata cum sa gasim un echilibru in toate.

Ti-am spus ca esti o mama minunata pentru copilul nostru? Cumva tu respiri iubire si el o absoarbe. Oricat de mult mi-as dori sa te ajut si sa te inlocuiesc, el tot pe tine te vrea. Cu tine vrea sa manance , la tine in brate se linisteste, pe tine vrea sa te vada langa patut cand adoarme. Intr-un mod anume este conectat cu tine, si nu vrea sa se dezlipeasca de tine in nici un chip si uneori lucrul acesta te oboseste ,dar promit ca atunci cand va creste mare si va incepe sa inteleaga, am sa preiau eu rolul de indrumator in viata sa. Il voi proteja si ii voi oferi toata sustinerea mea de tata. Voi face treaba buna, ai sa vezi.

Vreau sa stii ca ma simt mandru si norocos ca esti sotia mea!

Esti atat de buna si generoasa cu toata lumea si intotdeauna mai acorzi o sansa oamenilor, atunci cand eu cred ca nu mai este cazul. Ne-am contrazis de atatea ori, am fost incapatanat si nu am ascultat de tine, pentru ca apoi sa constat ca ai avut dreptate iar tu nu mi-ai reprosat asta niciodata. Ba chiar mi-ai fost alaturi si mi-ai dat curaj sa merg mai departe.

Stii ca si eu ma urasc cateodata ? Pentru ca sunt atat de dator la tine, si as vrea sa iti ofer atat de multe, pentru ca nu pot sa nu observ ca ti-e dor de viata de dinainte. De serile tarzii petrecute cu prietenii, de job, de independenta ta. Stiu ca ti-ai dori o evadare la cumparaturi cu prietenele tale, mese romantice in oras. Nu imi permit sa iti ofer atat cat meriti! Ma necajesc si mai tare atunci cand nu vad nici o urma de repros in ochii tai. Dimpotriva, tu te multumesti cu lucruri simple, precum o plimbare in parc, o dimineata tarzie de duminica rasfatata cu clatite si Nutella sau vizionarea unui film cuibariti sub patura, pe canapea. Si uneori nici pe acestea nu reusesc sa ti le ofer. Te rog sa ma ierti pentru toate.

Lasand la o parte toate momentele dificile si tensiunile dintre noi doi din ultima vreme , te rog sa te opresti putin si sa vezi realitatea. O realitate in care suntem trei si tot ce am avut noi inainte a trecut la un nivel superior. Astazi impartim o iubire matura si o viata cu mai multe responsabilitati, dar cu multumiri infinit mai mari ca pana acum. Ne-am schimbat. Suntem oameni mari,cu suflete tinere.

Stiu ca la randul tau ca si mine , nu te simti implinita doar ca mama. Ca sa fii completa mai ai nevoie si de un sot , de un job, de prieteni in jurul tau si de momentele tale de libertate. Iti promit ca voi incerca sa ti le ofer pe toate.

In incheiere as dori sa te rog un singur lucru:. In zilele tale cele mai grele, sa-ti aduci aminte ca te iubesc

Iti multumesc pentru tot ceea ce esti si pentru ceea ce am devenit alaturi de tine.

PS:

Cand pierzi Trecutul te regasesti in Viitor..

Cand pierzi Viitorul te pierzi pe Tine

 

 
Un comentariu

Scris de pe Noiembrie 24, 2015 în Cuvinte Din Suflet